Acum fix 2 ani m-am hotărât să părăsesc
România îndreptându-mă spre Italia, ţara unde locuia familia mea de vreo 6 ani.
Fusesem în trecut în vizită, ca turist, şi am rămas plăcut impresionat de
Peninsulă. Mai ales de zona care avea să mă adopte, Friuli Venezia-Giulia. În
ultimii 2 ani am simţit ce înseamnă să fii divers. Păstrând proporţia, am
simţit, poate, ce simt ţiganii noştri în România. E drept, faţă de mulţi
conaţionali (şi faţă de familia mea) am ajuns în Italia în momentul în care
România a intrat în U.E. . Acest lucru s-a tradus printr-o serie de drepturi şi
beneficii îndelung visate de ceilalţi. Dar şi aceste drepturi trebuie să ţi le
cunoşti înainte de a le pretinde. Norocul nostru e că birocraţia italiană e mai
uşor suportabilă şi mai funcţională în comparaţie cu cea din România. Cu toate
astea, comunitatea rrumânească din Italia, în mare parte, nu poate evidenţia
schimbări majore din era post aderare. Mare parte din ei sunt ceva mai
liniştiţi când se întâlnesc cu patrulele poliţieneşti şi au scăpat de corvoada
cozilor din faţa instituţiilor ce eliberau permise de şedere. E puţin trist dar
asta se datorează exclusiv blazării noastre.
În aceşti 2 ani Italia n-a încetat să mă
surprindă prin multitudinea locurilor de vizitat şi explorat. Am ajuns la
concluzia că şi dacă aş trăi pt tot restul vieţii în această ţară şi tot nu aş
reuşi să o vizitez şi cunosc în întregime.
Turismul
italian, deşi nu doar pe asta se bazează economia acestei ţări, este super
dezvoltat. Asta comparativ cu minunata şi bogata Românie. Mă umflă râsul când
mă gândesc cum ne lansăm în dezbateri turistice cu orice cetăţean de pe
planetă, susţinând tâmp că avem cea mai frumoasă ţară. O fi, dar în comparaţie
cu ţarile din lumea a 3-a (nu în totalitate). Nici dacă ar apărea autostrăzi în
toată România şi tot nu putem avea speranţa că vom bate Italia la capitolul
obiective turistice. Pt că nu ştim să ne conservăm locurile, nu ştim să le
cosmetizăm şi să le dăm o aură atractivă. Nu, nene. Noi avem Dracula, Delta şi
pe Hagi. Atât. Restul obiectivelor nu merită enumerate, în concepţia noastră.
Nimic din ce avem azi ca obiective tustice nu se datorează eforturilor proprii.
Da’ na, avem ţară nemaipomenită.
Italia
surprinde şi inhibă cetaţeanul est-european prin civilizaţie şi curăţenie.
La o primă vedere ai putea jura că asta se datorează exclusiv pregătirii
profesionale (mă refer la pregătirea şcolară mai ales) exemplare a cetăţenilor.
Nimic mai fals. Gradul de analfebetism este la fel de ridicat (cel puţin) ca şi
in România. Deci nu asta-i explicaţia. La ei sistemul funcţionează, fiecare îşi
ştie rolul şi scopul şi-şi face meseria. Altfel e sancţionat şi locul lui e
laut de altul. La ei nu funcţionează zicala „Lasă că merge ş-aşa”. Da, Italia,
în comparaţie cu Germania, este un loc nu tocmai civilizat şi/sau curat, dar în
comparaţie cu România, este de pe o altă planetă.
Cetăţeanul
european italian. Italianul are hobby-uri şi se adună în cluburi şi
asociaţii pt a-şi pune în evidenţă şi practică pasiunea. Italianul merge la
teatru. Rrumânul din Italia refuză să facă toate astea. Pt el există doar
casă-muncă-casă-muncă. Clipele de relax le petrece în compania fanilor lui
Guţă, punându-şi în evidenţă pasiunea pt
alcool. Nu, nu sunt toţi aşa. Doar 90% din ei. Ăştia s-au ghettoizat de
bună-voie. Pe ei îi macină dorul de casă, de ţară, unde să-şi poată băga şi scoate
ce are el mai valoros în vecinul de trafic, de casă. Unde nu este nevoit să
facă curăţenie după ce a făcut un grătar sau a fost la plajă. Unde (de 2 ori pe
an) îşi poate depăşi condiţia socială şi poate (re)deveni cocalarul şef de pe
uliţă admirat de puştii imberbi şi săraci şi de puştoaicele iubitoare de
fiare
vechi maşini nemţeşti.
Viaţa imigrantului/emigrantului în Italia.
Există foarte puţini străini care şi-au urmat sau creat o carieră profesională
în Italia. Pe lângă restricţiile de pe piaţa muncii, străinul trebuie să
demonstreze aproape zilnic faptul că este în stare sa facă munca pt care este
remunerat. Este mai mereu supus unor abuzuri din partea colegilor de muncă italieni. O
cauză ar compromisul făcut de mulţi străini veniţi în Italia. De cele mai multe
ori oameni pregătiţi profesional ajung şi sfârşesc (în sensul de a se pensiona
nu de a sucomba, deşi acestea din urmă nu sunt chiar cazuri singulare) în
postura de muncitori necalificaţi. Nu sunt de condamnat, mulţi dintre ei fiind
nevoiţi să-şi întreţină o familie. Apoi, foarte puţini străini sunt dispuşi să
investească timp şi bani, profitând de pârghiile legilor, pt a-şi urma o
carieră profesională. De foarte multe ori acest aspect este strâns legat de
primul. Puţinele cazuri în care conaţinalii noştri şi mai ales conaţionalele
noastre şi-au depăşit condiţia se datorează unor, să le zicem, terţe persoane
care au servit şi sevesc drept trambulină către un succes altfel imposibil de
atins.
Concluzie. Italia nu mai e demult un El Dorado dar rămâne
o ţară civilizată, dezvoltată şi poate reprezenta o soluţie pt cei ce-şi doresc
mai mult, pt cei ce-şi doresc un viitor ceva mai sugur. Păcat că mulţi din cei
ajunşi aici se mulţumesc cu puţin şi rămân cu capul plecat, bucuroşi că pot
mima traiul decent şi civilizaţia.